“…Caracatița chestionează mai multe fenomene ale generației Z, încercînd să puncteze și care este responsabilitatea adulților. Asta face ca narațiunea să fie arborescentă (de unde și titlul) și să integreze fire narative secundare: povestea iubitei lui David, o fată dintr-o familie monoparentală precară, care rămîne însărcinată; povestea familiei tatălui lui David, cu cea de-a doua soție și copilul lor; povestea colegului hărțuit la școală etc. Dorința de a surprinde tabloul social în complexitatea lui, cu toate conexiunile dintre fenomene, are însă și un revers, căci lungește spectacolul și îl aglomerează. El rămîne totuși solid ancorat în realitate și cred că pentru tineri poate avea efect terapeutic, iar pentru părinții lor ar putea fi un semnal pentru a-și chestiona propria relație cu copiii…” ( Oana Stoica, Teatru de cartier- Generația Z și părinții toxici)

---

❝…Caracatița nu scuză, nici nu acuză. În schimb, pune carnea pe copii de bani gata cu tendințe sinucigașe, pe relații adolescentine soldate în avort, pe rețetele psihiatrice care estompează temporar absența unui părinte, pe iubitele mult mai tinere sau pe mame pentru care copiii și afacerile sunt echivalente („Dacă-i scapi din ochi, îți scapă din mână”). De la copilăria în care polițiștii sunt tratați cu mită și până în pragul bacalaureatului care primează în interesele tatălui, în favoarea unei dependențe deja evidente („Faci ce vrei, mie îmi iei bacul”), spectacolul propune, pe o pantă descendentă a subtilității, o cădere în exces văzută în întregime din unghiul subiectiv al lui David (Dragoș Stoica), copilul-problemă.❞ (Adda Mihăescu,„Caracatița” sau generația trauma bond)

---

“„Caracatița”, o producție cu care Catinca Drăgănescu marchează un nou teritoriu în Teatrul Masca la conducerea căruia se află de câteva luni, este un spectacol ale cărui text și regie le semnează, e un spectacol puternic, despre familia contemporană, aproape în toate cazurile disfuncțională, despre pericolele adolescenței, despre iubire și neiubire, despre parenting modern, educație și greșelile unei noi generații care nu știe cum să gestioneze viața, sensul, banii, libertatea…„Caracatița” este, cu siguranță, genul de spectacol pe care orice adolescent l-ar gusta, pentru că își va recunoaște acolo frânturi mai mari sau mai mici din propria realitate.(Monica Andronescu, Cinci spectacole pentru publicul tânăr)

“…În Caracatița, vedem “regula”, nu excepția, situația des întâlnită, iar nu cea excepțională și singulară. Catinca Drăgănescu va ajunge și ea acolo unde ne duce teatrul modernist, la o generalizare simbolică, doar că aici nu mai este vorba de general-uman, ci de social și societal-uman. Iar teatrul nu mai e unul estetic și estetizant, cu o ideologie de dreapta separată de către autor de spectacolul său “apolitic” și “artistic”, ci unul implicat pe față în drama desfășurată pe scenă, cu o ideologie de stânga prin care regizoarea chestionează societatea de azi și ce se întâmplă, cu noi toți, în ea. Fără a avea inflexiuni ideologice – eventuale tirade comuniste sau anticomuniste cum scrie la carte -, spectacolul de la Teatrul Masca este unul dintre cele mai profund sociale și politice spectacole românești din câte am văzut în ultima vreme. Or, având în vedere că eu sunt un critic estet, fie mi-am modulat de data aceasta criteriile de receptare și evaluare ca să captez spectacolul în structura lui, fie acesta a fost profund social și politic prin artă, nu prin ratarea artei. (Daniel Cristea-Enache, Personaje, Actori, Măști – Caracatița)

---