“…Caracatița chestionează mai multe fenomene ale generației Z, încercînd să puncteze și care este responsabilitatea adulților. Asta face ca narațiunea să fie arborescentă (de unde și titlul) și să integreze fire narative secundare: povestea iubitei lui David, o fată dintr-o familie monoparentală precară, care rămîne însărcinată; povestea familiei tatălui lui David, cu cea de-a doua soție și copilul lor; povestea colegului hărțuit la școală etc. ” ( Oana Stoica, Teatru de cartier- Generația Z și părinții toxici)

❝…Caracatița nu scuză, nici nu acuză. În schimb, pune carnea pe copii de bani gata cu tendințe sinucigașe, pe relații adolescentine soldate în avort, pe rețetele psihiatrice care estompează temporar absența unui părinte, pe iubitele mult mai tinere sau pe mame pentru care copiii și afacerile sunt echivalente („Dacă-i scapi din ochi, îți scapă din mână”). De la copilăria în care polițiștii sunt tratați cu mită și până în pragul bacalaureatului care primează în interesele tatălui, în favoarea unei dependențe deja evidente („Faci ce vrei, mie îmi iei bacul”), spectacolul propune, pe o pantă descendentă a subtilității, o cădere în exces văzută în întregime din unghiul subiectiv al lui David (Dragoș Stoica), copilul-problemă.❞ (Adda Mihăescu,„Caracatița” sau generația trauma bond)

“…Caracatița urmărește copilăria și adolescența unui fiu devenit “problemă” din cauza lipsei de atenție și afecțiune a părinților. Este un caz clasic de tipul “în familia asta banii valorează mai mult decât dragostea”, un clișeu care din păcate este cât se poate de comun. Relația dintre mama pasiv-agresivă (Corina Moise), ahtiată după avere, și tatăl “cool” (Ionuț Toader), motociclist și fustangiu care contribuie considerabil din punct de vedere financiar se dovedește a fi marcantă pentru băiatul lor. Cu un fir narativ care se întinde pe o perioadă de câțiva ani, piesa ne invită să fim martori la transformările radicale ce au loc în dinamica dintre personaje.  (Oana Balaci, Inima ca un pumn – Caracatița)