De la un practicabil la o bancă de gradină. Partea I (de Alina Apostu)

„Mascați”, „flancuri”, „practicabili”, „butec”, „balama în cui”, „contravântuire”, am un lexicon în formare în caietul de teren, adunat din prima zi de atelier. Pe drum spre depozit, în a doua zi de atelier, Ilinca, una dintre participantele la Atelierul de Reciclare, îmi răspunde cu răbdare la întrebările mele legate de termenii meseriei ei, în special cele legate de obiectul principal folosit în atelier – practicabilul, zis și „mascat”. 

După turul prin depozit din ziua anterioară alături de mașiniștii teatrului, Gabi Albu, arhitecta care conduce atelierul, și cei 5 participanți, Ilinca, Briana, Tavita, Cristi, si Horia (studenți si tineri scenografi), au ales să lucreze cu practicabilii de lemn și să ii recicleze în materiale pentru instalațiile-mobilier ce vor fi asamblate în grădina Masca. 

De ce practicabilii?

Practicabilul e o piesă foarte versatilă în scenografie, putând fi asamblată in diferite configurații – fie o platformă înălțată pe scenă ce delimitează un spațiu diferit în decor, fie un flanc ce maschează spații sau obiecte ce trebuie ascunse, fie porți, uși, sau bolte decorative, și multe altele. Practicabilii folosiți în atelier sunt ca niște rame dreptunghiulare mari de lemn, însă formele și materialele pot varia. Ideea de bază este să ai o piesa modulară, stabilă dar ușoară, care se poate strânge și extinde după nevoi. 

Modularitatea acestei piese e ce o face esențială în rolul ei pe scena dar și perfect potrivită pentru procesul de reciclare.

Cum spuneam într-un alt post aici pe blog, reciclarea implica mai multa manopera, mai mult timp dedicat procesului iar beneficiile pot părea vagi la început. Prin Atelierul de Reciclare, Masca încearcă să ilustreze nu doar partea tehnică a procesului de reutilizare a materialelor dar și să schițeze un model colaborativ care sa întărească sustenabilitatea atât din punct de vedere ecologic cât și comunitar. Ideea de „helix” ce stă la baza proiectului Helix pentru Masca – centru cultural și comunitar implică la nivel conceptual și practic colaborarea între diverșii actori activi în spațiul public (membrii comunității, sfera de cercetare și educație, administrațiile locale, sfera business). Un aspect esențial pentru a face ca modelul helix să funcționeze este ca exercițiul colaborării să fie reprodus la fiecare nivel de interacțiune. Atelierul de Reciclare experimentează cu asta prin a aduce împreună studenți scenografi sau proaspăt licențiați în scenografie, o arhitectă, mașiniștii teatrului, cercetători. 

Cum reciclezi, practic vorbind?

Odată decisă abordarea – reutilizarea practicabililor ca materiale pentru instalații în grădina Masca, toată lumea s-a pus pe treaba. După o trecere prin principiile de lucru în siguranță, 

Domnu’ Adi și domnu’ Vasile, mașiniștii, au adus în jur de 15-20 de practicabili din încăperea cu decoruri în cea goală unde Gabi și cei 5 studenți scenografi amenajaseră spațiul de lucru. 

Gabi și studenții încep cu dezasamblarea practicabililor; cu toții, urcă practicabilul pe masa de lucru și încep rapid sa deșurubeze balamalele și să separe componentele pe categorii.

Laturile lungi într-un loc, cele scurte în altul, balamalele fixe, cele în cui (care pot fi deschise prin înlăturarea cuiului), șuruburile scurte, cele lungi… câteva grămezi de piese apar rapid și, la fel de rapid și câteva containere de sortare, construite de cei 6 la rândul lor din materiale din depozit – două sertare, ceva carton, bandă adezivă. 

Sortarea, utilă, firește, pentru a ține totul în ordine si pentru a ușura pașii următori de construcție, scoate la iveală ceva ușor de trecut cu vederea – costurile acumulate ale pieselor; piesele mici, o balama, un șurub, au un cost mic individual, însă zecile sau chiar sutele de piese recuperate din dezasamblarea, sortarea și depozitarea aduc cu ele sume semnificative. Exercițiul îi ajută în același timp pe studenți pentru că face concret un alt element al meseriei lor, cea de bugetare, antrenându-i să nu subestimeze costurile ce vin cu piesele mici, dar numeroase.

Cu piesele organizate pe categorii, urmează măsurătorile. Laturile lungi și scurte ale practicabililor vor fi integrate în designul instalațiilor-mobilier în mărimea în care sunt. Pe rând, fiecare dintre participanți măsoară sau scrie cotele luate de ceilalți, într-un exercițiu pe care Gabi îl folosește ca un moment de inventariere și învățare în același timp. Se măsoară o dată, se măsoară din nou pentru siguranță; se numără piesele o dată, se numără din nou ca să se asigure că fiecare student are materialele de care are nevoie pentru ideile de design la care va lucra.

Gabi, Ilinca, Briana, Tavita, Cristi, și Horia mai fac un tur prin depozit, se mai uită încă o dată la componentele recuperate și par că deja încep să le schițeze în minte în noi configurații. Mașiniștii, la rândul lor, măsoară din ochi practicabilii rămași pentru a doua zi, pe care îi vor dezasambla ei. 

Încă o zi foarte caldă, care se încheie cu o temă clară:

„până mâine, fiecare vine cu câte o idee pentru ce ar vrea să facă!”,

le zice Gabi.

 Ne strângem toții lucrurile din colțul halei, ne mișcăm încet spre mașini și o pornim înapoi spre teatru.

Componentele astea simple vor lua alte forme, alte roluri; de la mănuși de lucru, bormașină și ciocane scenografii vor trece la creioane, caiete și programe de proiectare. Vă povestesc în partea a doua ce se întâmplă în procesul de design!

Pe curând,

Alina