Câte vieți are un decor de teatru? Sau cum pui fundațiile unui teatru ecologic în cartier (de Alina Apostu)

„E cald. E caaaaald! Simt aerul cald în valuri când trece cineva pe lângă mine”. Un gând din notele de teren în prima vizită din vara asta la depozitul de decoruri al teatrului Masca, alături de studenții din Atelierul de Reciclare, ținut de arhitecta-scenografă Gabi Albu, în cadrul proiectului Helix pentru Masca – centru cultural și comunitar.

E o hală spațioasă, cu două încăperi, una plină ochi, una goală. O hală luminoasă și caldă, atât de caldă în zilele astea de vara. Se văd firele de praf plutind 1n valuri printre toate decorurile depozitate aici. Într-un tur rapid, Adi și Vasile, mașiniști de ani buni la Masca, ne arată piese a căror formă sau funcție eu nu o deslușesc imediat dar care sunt perfect recognoscibile lor: „Asta e de la Slugă la Doi Stăpâni…”, „uite, acolo … astea au fost în Statui Vivante”. Colajul ăsta e năucitor pentru cineva care intră prima dată într-un depozit de teatru.

Realizez însă ca nu m-am gândit niciodată la asta – unde se țin toate obiectele acelea pe care le vezi pe scenă într-un spectacol? Cât de grea e o platformă pe care se montează decorul și care creează iluzia unui spațiu separat pe o scena de 80 de metri pătrați? Cum se simte tapițeria unei canapele folosite în multiple spectacole? Cât de ușor este sa te miști, ca actor, printre obiectele de mobilier de pe scenă sau sa le muți la o schimbare de decor?

Însă aici, în depozit, toate obiectele se simt, tangibil: texturile, greutatea, (ne)funcționalitatea lor vin în prim-plan și te trezești imaginându-ți multiplele lor vieți – de la un spectacol la altul și, acum, la o formă nouă și un rol diferit în experimentul Masca. Ce înseamnă să lucrezi cu decorul existent, în acest experiment de a transforma teatrul într-unul ecologic? 

Ce e un teatru ecologic?

O bună parte din fascinația teatrului este efemeritatea artei pe care o împărtășește cu publicul. În termeni practici însă, aceasta înseamnă materiale și energie utilizate pentru crearea fiecărui spectacol. Instituțiile de artă și cultură din Europa se află în diferite momente ale unui proces complicat, însă necesar, de a evalua modul de a se gestiona și de a produce spectacole. Un exemplu cu o strategie deja nuanțată, Teatrul Național din Londra (National Theatre) propune un model de acțiune axată pe trei piloni: producție, clădiri, procese. Acest model vine pe baza inițiativei The Theatre Green Book (TGB), pornită de oameni de teatru din UK în 2021 și extinsă acum în țări din întreaga lume. 

Pe scurt, Teatrul Național din Londra adresează pilonul producției prin a monitoriza consumul de materiale și a lucra să atingă cota de 50% materiale reciclate/reutilizate și de 65% materiale reutilizabile la finalul unui spectacol (cote indicate ca standard de bază în TGB). În privința clădirilor, echipa Teatrului Național din Londra înlocuiește sistemele de electricitate, apă, și încălzire cu unele care să asigure un consum redus de energie; în același timp, clădirile Teatrului sunt re-gândite prin prisma legăturii lor cu natura înconjurătoare, fie prin crearea de terase și paturi de flori pe acoperișuri și printre clădiri, plantări, sau construirea de cuiburi pentru păsări sau insecte. Toate aceste măsuri sunt complementate de al treilea pilon, cel al proceselor. În special, Teatrul Național din Londra se axează pe educarea personalului pe teme de sustenabilitate, dezvoltarea unor operațiuni de reciclare a deșeurilor care să atingă cel puțin 65% grad de reciclare, și crearea unor operațiuni legate de aprovizionarea cu mâncare ce se axează pe alimente produse local, ambalaje reciclate/reciclabile și colaborări cu companii externe pentru a reduce risipa de mâncare. 

In România, Masca face primii pași către un teatru ecologic și sustenabil nu doar în privința uzului de materiale ci și în privința comunității adunate în jurul teatrului. Vizita la depozit descrisă mai sus a inițiat acest experiment printr-un Atelier de Reciclare de decoruri pe parcursul a 5 zile. Am fost vreo 10 – mașiniști ai Masca, 5 studenți și proaspăt licențiați la scenografie la UNARTE și UNATC – participanți ai Atelierului de Reciclare, Gabi Albu – arhitectă-scenografă și facilitatoare a atelierului, eu – antropologă, și Maria Drăghici – artistă și cercetătoare axată pe artă comunitară, venite să documentăm procesul. Acesta e primul atelier din seria derulată în proiectul Helix la Masca – centru cultural și comunitar, finanțat de AFCN. Ce încercăm cu toții să facem? Primii pași în a transforma Masca într-un teatru ecologic și, mai departe, un centru pentru comunitatea din cartier și din București. 

De ce resurse este nevoie pentru această transformare? În cele 5 zile, petrecând câte 5-6 ore pe zi în depozit sau la teatru cu studenții, arhitecta-scenografă și mașiniștii, am descoperit cum se împletesc dimensiunile tehnice, conceptuale, și afective ale procesului. 

Ce știm și facem, cum privim, cum simțim

Poate dimensiunea practică, tehnică, e prima care ne vine în minte dacă ne gândim la un proces de reciclare a decorurilor. Cum să alegi obiectele, cum să evaluezi materialele din care sunt făcute, cum să decizi în ce fel ar putea fi refolosite. Și, într-adevăr, primele discuții și activități au fost chiar acestea; după o discuție cu studenții despre ce experiență practică aveau deja (pentru că „strict din teorie nu știi nimic”), Gabi le-a făcut un rezumat al situației depozitelor de teatru din București și din țară, subliniindu-le apoi aspectele tehnice – dacă înveți să demontezi un decor, înveți și mai bine cum funcționează și ce sa ceri la atelierul de teatru care iți construiește decorurile. În plus, și interesant ca aspect tehnic, prin demontare și lucru aplicat cu obiectul, înveți limbajul profesiei și dezvolți relații profesionale în care ești recunoscut ca profesionist în meseria ta de scenograf.

Însă evaluarea și lucrul cu decorurile într-un proces sustenabil înseamnă și o schimbare de perspectivă, o recunoaștere și menținere în minte a decorului ca obiect cu vieți multiple sau, în termeni tehnici, un obiect modular – în felul în care este construit și în felul în care este folosit. Această schimbare de perspectivă trebuie să fie un efort intenționat, cel puțin la începutul demersului acestuia de a crea un proces de producție sustenabil, pentru că nu este un proces ușor –  „oamenii preferă să nu recicleze că e mai multă manoperă”, ne spune Gabi. În același timp, în România, scenografii, mai ales cei la început de carieră, au practica refolosirii decorurilor dintr-un motiv simplu – necesitatea. Materialele noi nu sunt tot timpul disponibile, bugetele sunt de cele mai multe ori mici, așa că oamenii își fac mâna în meserie printr-o practică a reutilizării încă de la început.

Ce încearcă Atelierul de Reciclare Masca să facă în plus este să schimbe perspectiva astfel încât principiul acesta să se îndrepte spre viitor (cum pot sa fac un design cu un grad mare de reutilizare?), nu doar spre trecut (cum pot sa refolosesc din decorurile existente?). Cu atât mai mult, Atelierul de Reciclare e integrat cu cel de Reconversie, unde scenariștii creează schițe de mobilier urban ce va fi construit și amplasat în conexiune cu Atelierele de Peisagistică, unde participanții vor planta grădina Masca. În felul acesta, scenariștii și ceilalți participanți la ateliere urmăresc traiectoria decorului, de la un obiect și o colecție de materiale, până la materializarea lor într-un obiect cu rol nou pentru teatru și pentru comunitatea strânsă în jurul teatrului.

Ceva mai puțin vizibilă, poate, este dimensiunea afectivă a acestor decoruri – amintirile pe care le scot la iveală pentru echipa teatrului, mândria celor care le-au construit și pe care o păstrează, tangibil, în fiecare îmbinare. În timp ce mă învârt prin depozit într-una dintre zilele de atelier, încercând să ajut, dar văzând bine ca studenții și Gabi lucrează precis, cunoscându-și deja mișcările unii altora, într-o configurație suficientă, fără sa mai aibă nevoie de o mână în plus (o mână și așa ocupată cu luatul de notițe), mă prinde Mihai, regizorul tehnic al Masca – „Hai să vă arăt un decor bine făcut!”. Trecem în încăperea cealaltă, organizată pe culoare prin structuri înalte de depozitare și îmi arată o platformă circulară, făcută din segmente triunghiulare de lemn, care îmi este greu înțeleg de ce este specială.

„Asta se rotește!” îmi spune și îmi explică într-o răsuflare cât de versatilă era această piesă de decor. În alt colț, mă uit cu Adi, unul dintre mașiniști, la niște platforme dreptunghiulare, foarte versatile la rândul lor pentru că poți construi diferite structuri, în funcție de nevoile spectacolului. Aparent nimic spectaculos la o astfel de platformă, un fel de cutie mare dar joasă de lemn. Adi o ridică și îmi arată însă dedesubtul – o structură solidă, atent construită, care arată grija pentru obiect și pentru funcția pe care o are în spectacol, platformele astea fiind esențiale nu doar pentru a da formă decorului, dar și pentru a-i ține pe actori în siguranță. Acestea sunt, însă, și obiectele cu care lucram in Atelierul de Reciclare, tocmai datorită versatilității lor; prin ele, facem și desfacem și legături afective pe care oamenii de teatru, fie ei mașiniști, actori, scenografi, le au cu decorul. A demara acest experiment de formare a unui teatru ecologic cere atenție și la dimensiunea aceasta pe care uneori o pierdem din vedere. 

În săptămânile ce urmează noi, cei din echipa proiectului, vom împărtăși aici mai multe despre Helix la Masca – discuții despre abordarea bazată pe design participativ (elementul central al proiectului), povești despre traiectoriile obiectelor de decor, ilustrări multi-senzoriale ale diferitelor procese de lucru, relatări de la diferitele ateliere de Reconversie (Mobilier Urban), de Peisagistică și de Artă Stradală. Pentru ultimele doua, încă vă puteți înscrie la linkurile atașate!

Pe curând,

Alina